ULUITOARELE NUMERE DE SINGURĂTATE ALE LUI EDWARD GANT

„Patru actori își asumă deopotrivă rolul actorilor din piesă, dar și aparițiile născocirilor năbădăioase ale imaginației lui Edward Gant. Așa se face că Cristian Gheorghe este dl. Gant care, din când în când, își mai îngăduie mici intruziuni diavolești în povestioare. Vlad Volf este, ca întotdeauna, la el acasă când i se încredințează roluri de rebeli și de năvalnici (Ludd), este cuceritor în travestiuri (Campanetti), și foarte bun atunci când îl joacă în cheie controlat parodică pe Ranjeev. Excelentă mi s-a părut Oana Mogoș în marea divă a trupei – Madame Roland, în nefericita, sacrificata Sanzonetta, în Louisa, însă evoluția ei în rolul Ursului este de-a dreptul emoționantă prin delicatețea nuanțării. În fine, o foarte bună impresie lasă și Ionuț Alexandru Moldoveanu. În actorul Jack, în Avaricci (un altfel de Matamore, ca să revin la Iluzia comică) și în nefericitul Edgar.”

„Spectacol rar (nu că am fi avut premiere proaste nici până acum)! Premieră pe ţară, spectacolul-eveniment, strălucitor pe orice scenă din Occidentul mofturos: „Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant”, a scoţianului Anthony Nielsen. Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu, care ne-a obişnuit cu opţiunile lui repertoriale subtile”, scria deja criticul Doina Papp. Joacă de parcă s-ar juca, cu poftă, formidabili şi „nebuni”, Cristian Gheorghe, Oana Mogoş, Ionuţ Moldoveanu şi Vlad Volf. Muzica, compusă de gălăţeanul Eugen Dan Drăgoi. Spectacol în tentă bufă, cu umor penetrant şi cinic, à la Jarry, absolut neaşteptat!”

„Tânărul regizor Dragoş Alexandru Muşoiu, care ne-a obişnuit cu opţiunile lui repertoriale subtile, cu căutările privind adevărurile teatrului (…), adaugă realizărilor sale meritorii de până acum încă un spectacol remarcabil. Nu doar prin idei, ci şi mai ales prin teatralitatea intrinsecă pe care o emană această reprezentaţie care apelează la elemente din estetica circului sau a cabaretului noir adaptate coerent subiectului. În scenografia, în acelaşi timp simbolică şi realist-ilustrativă, semnată de Andreea Simona Negrilă, spectacolul se expandează în jerbe de artificii scenice caricaturizând iluzionismul căruia i se opune, ce-i drept, doar prin vorbe pledoaria pentru realitate a unuia dintre actorii trupei care se revoltă la sfârşit. Până una alta însă, pe altarul teatrului în această piesă se sacrifică murind pe propria-i mână doar impresarul circului.”