REGINA NOPȚII

Dar poate ce emoționează cel mai mult în Regina nopții nu este doar calitatea artistică a spectacolului, ci puterea lui de a trezi în spectatori întrebări și amintiri. De a ne face să râdem și să plângem nu pentru ce vedem pe scenă, ci pentru ce recunoaștem în noi. Asta înseamnă un teatru viu: nu doar bun, ci necesar. Un teatru care spune o poveste colectivă printr-o voce personală. Un teatru care nu moralizează, ci înțelege.

Ultima parte a trilogiei dedicată de Leta Popescu teatrului popular, după Vrabia și Bujor (montate tot la Galați), Regina nopții, în care se împletesc elemente din biografia regizoarei (personajul principal împrumută personalitatea bunicii sale, dar și a altor bunici fabuloase pe care alți actori au avut norocul să le cunoască), experiențe, trăiri și povești ale actorilor, este un exemplu de coeziune de echipă, de armonie și unitate la care, așa cum mărturisește regizoarea, poți ajunge atunci cînd ai timp să cunoști echipa unui teatru, să lucrezi într-un context mai amplu, care să îți ofere ocazia să construiești.

Între satul interbelic și satul contemporan nu există nici o diferență!" declară hotărât unul dintre personaje. Oare are dreptate și încă mai trăim vremurile mizerabile și violente din Moromeții și Ion? Adresez întrebarea către o colectivitate în care mă înrolez și eu, căci deși ne ascundem prin metropole și orașe de dimensiuni relativ mari, e aproape imposibil să nu ai amintirea copilăriei petrecute prin gospodăriile bunicilor, într-un sat uitat. E imposibil să nu te identifici cu lumea creată de Leta Popescu în Regina nopții, o producție a Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați. 

Jucat cu aplomb și nedisimulată bucurie ca o simfonie performativă în care fiecare sunet și fiecare mișcare sunt orchestrate cu precizie, Regina nopții este o declarație de dragoste față de sat, tandră, dar fără iluzii, față de un mod de viață așezat, în care lucrurile stau în matca lor, și față de familie ca grup de sprijin. Dar este și un rămas bun care marchează sfârșitul unei lumi și al unei epoci. 

Oana Mogoș este nominalizată la categoria cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Valeria (mamaia, fiica lui Grigore) din spectacolul Regina nopții, pe textul și în regia Letei Popescu, producție a Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galați (premieră septembrie 2024). Oana e prima absolventă de actorie a facultății de profil din cadrul Universității Dunărea de Jos Galați și prima actriță din istoria teatrului local nominalizată la premiile UNITER.

Doar prin ochii mei dacă mă uit, orașul s-a schimbat destul de mult. Au apărut oameni tari, oameni cu poftă și au dat viață unor locuri gri și întunecate din Galați. În lumea mea, Galațiul are sens. Oamenii de aici au sens pentru mine. Sunt profund conectată cu orașul meu. - Oana Mogoș, actrița teatrului Dramatic „Fani Tardini” Galați

„[...] dramaturgia Letei Popescu propune un fel de enclavă matriarhală ce o are în centru pe bunica Valeria (în interpretarea atât de sensibilă și de pregnantă a Oanei Mogoș), figură dominantă de la care pornesc toate firele văzute și nevăzute ale acestei lumi. Protectivă, înțeleaptă, cu acea curățenie morală și spirituală pe care doar bunicile o au, Valeria poartă în sine câte o fărâmă din fiecare bunică posibilă. Râdem cu ea, ne clătim inimile în luminozitatea pe care ne-o transmite, aprobăm adevărurile pe care, uneori fără menajamente, le rostește. O cunoaștem și o recunoaștem ca fiind a noastră, a tuturor, personaj-concept, personaj-sinteză a cărui ieșire abruptă din viață în scenele finale ne tulbură mai mult decât am fi dispuși să acceptăm.”

„Teatru viu. Teatru adevărat, cu adevăr pe adevăr călcând. Adevărul morții, dar mai ales al vieții. Găleți în loc de scaune ionesciene. Teatru nou, pe scenă „nouă”, la Casa de Cultură a Studenților. Montare care o consacră, dacă mai era nevoie, pe Leta Popescu, ca una dintre vocile forte ale dramaturgiei românești contemporane.”

"Când eram mică, undeva la 6-7 ani, credeam că bunica mea are superputeri. În fiecare noapte de 19 spre 20 iulie (20 iulie era ziua mea) mergeam în camera de la față și dormeam împreună. Era ziua specială a anului.  (…) Și nopțile alea erau presărate cu mirosul puternic al Reginei Nopții. Se ridica în tufe mari și bogate fix sub geamul camerei noastre.(…) Știu, știu că mirosul nu se uită, miroase-n piele și în tot copilăria udă. Miroase-a turte și a jale în casă și oriunde, de la tine am învățat cum să fiu și unde. Am învățat să văd pe cer și soarele și luna, și dacă ploaia eu o chem, ea vine-n totdeauna. Mi-ai zis, bunico, eu să cred că vine pentru mine. De multe ori nu te-am crezut, dar am făcut ca tine."

„Spectacolul Teatrului Fani Tardini din Galați mi se pare a fi o reușită în primul rând fiindcă de-a lungul timpului actorii, cei mai mulți dintre ei tinerii, au ajuns la condiția de trupă. Asta neînsemnând deloc că nu ar fi loc pentru câteva admirabile evoluții. Începând cu aceea a titularei rolului principal, Oana Mogoș, riguroasă, spumoasă, sigură pe sine, autoarea portretului unei Valerii pe care nu ai cum să nu o ții minte. Și pentru care chiar nu poți să nu nutrești duioșie. Continuând cu Ciprian Brașoveanu pe care îl descoperim aici într-un rol de o cu totul altă factură decât cele în care l-am văzut cu ocazii anterioare. Dan Căpățâna îl joacă firesc, fără îngroșări inutile pe Grigore, Vlad Volf este absolut notabil în rolul Norbert, Petronela Buda surprinde riguros versatilitatea impusă Ilenei. Mi-au plăcut și Cristina Uja, și Carmen Albu,  am apreciat amestecul de supunere și revoltă din care își compun rolurile cele două actrițe. Mi-au plăcut și Radu Horghidan, și Răzvan Clopoțel cu aparițiile lor în oglindă, și stranietatea trecerilor prin scenă ale Tamarei Constantinescu, și ambiguitatea impusă personajului său de Elena Ghinea. Universul zoomorf dobândește consistență grație contribuțiilor bine calibrate ale lui Ștefan Forir, Flaviei Călin, Mihai Păun, Elenei Anghel (Elena Anghel semnează și coregrafia spectacolului) și ale atât de  promițătoarei Elena Emandi. Încă masterandă.”

„Regina nopții e trează noaptea, când noi dormim, să ne vegheze, și adoarme la răsăritul soarelui. Nu-i așa, buni?”

„La fel cum Radu Afrim îi oferă fiecărui actor, oricât de mic i-ar fi personajul, șansa de a străluci, nici Leta Popescu nu lasă vreun personaj în umbră. Fiecare are o poveste, fiecare o dorință, fiecare are o durere. Ileana (Petronela Buda), fiica mijlocie a Valeriei, este măcinată de conflictul cu părinții, dar și de divorțul de soț. Aurora (Cristina Uja), fata cea mică, de un secret care o bântuie. Silviana (Carmen Albu) de relația defectuoasă cu soțul "căruia îi place liniștea". Grigore are o iubire neîmplinită, Liedididi (Tamara Constantinescu), dar în același timp speră să o vadă mai repede pe răposata lui soție.”

„Un spectacol căruia nu-i lipseşte nimic, aş îndrăzni să spun. Se joacă excepţional, se cântă răvăşitor, se trăieşte! De la actriţa Oana Mogoş, care dă viaţă şi moarte unui personaj tulburător şi până la Bufniţa mereu însetată şi rău-prevestitoare, fiecare actor dă sclipire şi profunzime spectacolului. Pe scurt, premiera „Regina nopţii”, primul spectacol din concursul de anul acesta, a ridicat sus, foarte sus!, ştacheta competiţiei din Festivalul Naţional de Comedie de la Galaţi, eveniment ajuns la cea de-a XXXV-a ediţie.”

„Regina nopții (titlu evocînd, desigur, și floarea în cauză, și figura feminină centrală – în contextul în care, printre altele, prima parte a spectacolului e una cu acțiune nocturnă) e teatru popular nu fiindcă vorbește despre lumea… populară a satului, ci fiindcă o face cu instrumente accesibile unui public vast, iar în centrul producției este o viziune solară, tandră, care-ne-aduce-împreună – despre familie și ruralul din care ne tragem.”

„E o lume a Letei care gravitează în jurul unui personaj de fantastice dimensiuni, pe care literatura de manual l-ar numi personajul bunicii, dar pe care biografia multora dintre noi îl numesc Mamaie, figură iconică a devenirii noastre, legătura în carne și oase cu acel trecut despre care ne vorbesc podcast-urile, site-urile și rețelele. Mamaia e Oana Mogoș, acea actriță care, pe bază de zâmbet, privire și voce, domină scenă, acea prezență care adună și fixează atenția, acea colegă care își pune în valoare partenerele și partenerii de scenă, acel punct fix în jurul căruia gravitează jocul actorilor și joaca nepoților. Mogoș în Valeria / Oana în Mamaie e genul de întâlnire care îmbujorează și cel mai sceptic spectator (hai și critic, în măsura în care Galațiul nu e prea departe) și care construiește memoria afectivă a teatrului și oamenilor săi.”