O REPETIȚIE MOLDOVENEASCĂ

„În cazul Repetiției moldovenești, pariul este câștigat tocmai pentru că o trupă extraordinar de ludică, ale cărei motoare interioare sunt o energie aparent inepuizabilă și încredere reciprocă, întâlnește un regizor care intuiește mecanismele fine ale comediei bine făcute. (...) Născute din exerciții de improvizație, scenele din spectacol palpită de entuziasm colectiv, care răzbate puternic și în sală. Privești și împărtășești în cel mai organic mod cu putință bucuria oamenilor de pe scenă. Energia se menține constantă pe tot parcursul montării, în timpul căreia spectatorii parcurg un traseu emoțional complex – de fapt, O repetiție moldovenească vorbește despre istoria eșecului unui spectacol.”

„E un spectacol pe care cred că ar trebui să-l vadă toată lumea, dacă are ocazia. Știu că am mai spus asta despre alte câteva, dar hei, capacitatea mea de a mă îndrăgosti de spectacole de teatru nu prea are limite. Iar ăsta merită. O să râdeți mult. Apoi s-ar putea să plângeți puțin (cu tot cu râset). Apoi s-ar putea să aplaudați și să vă uitați în ochii actorilor și să vreți să le spuneți că ați înțeles. Că e în regulă, nu sunteți singuri. Nu suntem singuri. Ne leagă, până la urmă, secole de artă. Mai ales că suntem moldoveni, nu?”

„E în afara oricărei îndoieli că spectacolul cu piesa O repetiție moldovenească a lui Costache Caragiali, spectacol intrat de relativ puțină vreme în repertoriul Teatrului Fani Tardini din Galați, este ceea ce se cheamă un spectacol bun.”

„În spectacolul gălățean, oamenii teatrului mai știu să se ia și la mișto. Să-și mai taxeze și propriile ipocrizii, în timp ce, just, semnalează nedreptățile cu care se confruntă (în Iașiul de atunci, cei de limbă română față de cei de limbă franceză sau germană. (...) În O repetiție moldovenească, teatrul ia la mișto teatrul, actorii iau la mișto actorii, moldovenii iau la mișto moldovenii. Și asta creează o stare de bine teribil de mișto.”

„Pe acordurile melodiei Tinei Turner se încheie spectacolul-repetiție la O repetiție moldovenească; un spectacol deloc ratat, deși spectacolul nu s-a jucat atunci, la 1844. Nu se știu motivele pentru care nu s-a jucat, cum nu se știe nici ce i-a făcut pe toți acei oameni să-și dorească să fie actori și, mai mult, să joace în limba română. Ar fi putut juca în franceză sau în germană, ar fi câștigat mai mult și poate că și arta lor ar fi fost mai bine pusă în valoare. Ce știm sigur este că lor le datorăm începuturile! Teatrul românesc contemporan există pentru că atunci și acolo o mână de oameni au avut un dram de nebunie și o dorință de neînțeles: să joace în limba română! Meritoriu efortul lui Cristian Ban de a face inteligibil textul original, de a-l traduce pe înțelesul spectatorului contemporan; meritorie și intenția lui de a pune degetul de o rană deschisă: prea puțini dintre spectatori înțeleg cât efort și câtă muncă se ascunde în spatele unui succes de moment.”